Branding și sensuri culturale

Smochinul, denumit ”ficus carica”, este una din cele mai vechi plante cultivate de om și este fascinant pe multe planuri: botanic, istoric și cultural.

Botanic, este interesant cum fructul, pe care îl numim smochină, nu este un fruct clasic ci o floare pe ”dos”, mai corect numită ”inflorescență inversată” sau și mai tehnic ”sicon”. Florile de smochin sunt închise într-o cavitate cărnoasă (ați văzut vreodată flori de smochin cu petale !?), iar ”semințele” pe care le simțim și le zdrobim la mușcătură sunt de fapt fructele individuale.

Și mai interesant este că multe specii de smochin trăiesc într-o relație de co-evoluție cu ”viespea de smochin” de aproximativ 80 de milioane de ani.

O insectă de câțiva milimetri care poartă pe aripile ei destinul unui arbore: Blastophaga psenes.

Viespea femelă intră în smochinele de tip caprifig (necomestibile) pentru a-și depune ouăle. Înăuntru smochinei, mica viespe se încarcă cu polen. Apoi, caută alte smochine, inclusiv smochine comestibile, unde intră, polenizează florile, dar nu poate depune ouă și moare în interior. Corpul ei este ulterior descompus de enzimele plantei. De aici este și o vorbă populară că în fiecare smochină mâncată, ”a fost o viespe”, însă este doar o exagerare intenționată.

Majoritatea smochinelor cultivate pentru consum, nu au nevoie de aceste mici viespi. Totuși relația ancestrală dintre aceste specimene este în continuare o demonstrație elegantă a co-evoluției pe această planetă de care ar trebui să avem mai multă griijă.

În Egiptul Antic, sicomorul (Ficus sycomorus) era considerat un arbore sacru, un prag între lumi. ”Doamna Sicomorului” era ilustrată ca Nut (zeița cerului și bolții cosmice), dar și ca Hathor (zeița fertilității și a iubirii). Ambele aveau adeseori reprezentări similare: zeița binevoitoare, figură maternă care întâmpină sufletele în viața de apoi.

În arta funerară se regăsește motivul recurent prin care o zeiță feminină iese dintr-un smochin pentru a oferi apă și hrană sufletului decedatului.

Identificarea exactă între Nut sau Hathor nu este întotdeauna clară (aceste zeități se suprapun, chiar și cu zeița Isis), însă simbolistica are legătură cu puterile lor.

Pentru Hathor, smochinul era legat de maternitate și era văzut ca o prelungire a corpului ei divin: un simbol al pântecului și al regenerării.

Asocierea cu Nut se lega de dimensiunea cosmică, smochimul era considerat un ax între cer și pământ. Nut este reprezentată cu brațele întinse care susțin bolta cerească; în mod similar, ramurile smochinului erau interpretate ca brațele zeiței care țin cerul.

Lemnul era folosit și pentru construirea sarcofagelor, întrucât protecția se răsfrângea asupra decedaților.

Asocierea dintre Nut și sicomor se regăsește în texte funerare egiptene, unde apare invocată ca spirit al copacului sacru. Într-un pasaj tradus în secolul al XIX-lea din Textele Piramidelor, apare formula:

„O, tu sicomor al lui Nut, dă-mi din apa și din vântul care sunt în tine.” (Sursă ) Nut nu este doar cerul de deasupra, ci și copacul care hrănește sufletul în trecerea sa dintre lumi.

Ficus sycomorus oferea hrană dar și umbră în deșertul arzător, era o salvare pentru mulți, nu degeaba a fost construită o arhitectură sacră în jurul lui și a fost numit ”copacul vieții”.

În acest context, smochinul este hrană, protecție, salvare, continuitate și legătura cu divinitatea și cosmosul.

Acest soi de smochin este și impresionant prin grandoarea sa și prin faptul ca smochinele cresc direct într-un fel de ciorchini direct pe crengile fără frunze sau chiar pe trunchiul copacului.

Are și el propria lui viespe care îi asigură polenizarea, și produce fructe pe tot parcursul anului.

În povestea din Geneză, este ”prezent” smochinul carica. Acesta nu este neapărat fructul interzis al cunoașterii, însă frunzele lui a fost folosite de cuplul ancestral (Adam și Eva) pentru a-și ascunde rușinea.

Acest gest este încărcat de semnificație. Nu este vorba doar de ”rușine” și ”păcat” ci despre prima conștientizare de sine, o trecere de la existența paradisiacă, instinctuală, la cea reflexivă, rațională.

Frunza de smochin capătă și simbolismul autocunoașterii, a separării identității umane față de natură, și începuturile conștientizării vulnerabilității și suferinței.

Sub acest arbore, Buddha a înțeles natura profundă a suferinței umane prin modul în care mintea umană creează atașament și iluzie. Iluminarea nu este o revelație divină, ci rezultatul observației directe și disciplinate asupra propriei conștiințe.

În context budhist, nu mai este vorba de cădere din inocență, ci ieșire din ignoranță.

Dacă în Geneza smochinul este mai mult un martor al nașterii conștiinței de sine, în povestea lui Buddha smochinul este un martor al depășirii iluziei de sine. De la începuturile suferinței, la eliberarea de suferință.

Smochinul era cultivat intens și integrat puternic atât în viața cotidiană cât și în imaginarul colectiv.

Era asociat cu prosperitatea, abundența, fertilitatea și plăcerea.

În Grecia antică, zeița Demeter, protectoarea agriculturii și a ciclurilor naturii, a fost cea care a dat oamenilor acest arbore roditor. Legenda spune, ca primul om care a primit un smochin a fost Phytalus (regele din Attica) care a i-a oferit zeiței adăpost când aceasta își căuta fiica (pe Persephone), răpită de Hades.O altă legendă despre smochin (sykē) este cea despre uriașul Sykeus. Urmărit de Zeus, este salvat de mama sa, Gaia prin transformarea într-un arbore de smochin.

În Roma antică, smochinul avea și o dimensiune politică. Legenda spune că Romulus și Remus ar fi fost hrăniți de lupoaică sub smochin , specia ”ficus ruminalis”. Arborele marchează practic, locul unde a fost întemeiată Roma.

Simbolul smochinului a fost bătut pe monezile antice, mai exact pe denari de argint in jurul anul 137 î.H. Era poziționat undeva pe fundal, în prim plan aflându-se lupoaica și cei doi frați Romulus și Remus.

Pe acest traseu lung al simbolurilor, în România, acest copac (ax cosmic, martor al nașterii conștiinței, al iluminării și al întemeierii orașelor), a ajuns la un moment dat în limbajul contemporan românesc să însemne… imobilitate.

Astăzi, „ficusul” nu mai este smochinul sacru, ci planta de apartament, sau de birou.

O plantă decorativă, mută, statică, verde, pasivă.

Această ”metaforă” s-a consolidat în timp, dar a avut începutul subtil la ceremonia de învestire a președintelui Klaus Iohannis, în 2014.

În Palatul Parlamentului au fost aduși ficuși decorativi, detaliu aparent banal, dar care a fost absorbit de imaginarul colectiv subconștient.

În anii care au urmat, percepția unei președinții tăcute, distante și puțin vizibile a sedimentat asocierea: ficusul devine un simbol al imobilității instituționale.

Și iată ca așa s-a nascut gluma politică „Ficusul de la Cotroceni”. Dar este mai mult decât o glumă. Este un exemplu de sens cultural emergent, care s-a născut dintr-un cumul de contexte: eveniment mediatic, frustrări colective, imaginarul colectiv și sensul unui cuvânt.